Treceți la conținutul principal

Ce ar fi fost daca...



Din cand in cand isi intorcea privirea de la ochii ce parca ii sapau in cele mai ascunse cotloane ale sufletului si asculta marea. Jumatatea asta de ora nu era ceea ce se asteptase. Zgomotul valurilor ii aducea aminte unde este, cu cine si de ce. Si-ar fi dorit sa poata da timpul inapoi si sa spuna Nu
Timpul o invatase sa fuga de situatiile care urmau sa se termine invariabil cu un „ce ar fi fost daca”.
Luna iesise dintre nori si desena pe luciul apei o poteca argintata iar mirosul de sare....mirosul de sare o facea sa isi doreasca sa ii poata spune ce ii trecea prin minte in momentul ala. Sa riste si sa se arunce in „povestea ce nu avea sa fie” asa cum se aruncase cu cateva ore mai devreme in valurile marii - libera, fara restrictii si bucurandu-se de fiecare moment.  
Erau deja de ceva vreme in coltul acela de plaja si, desi era clar o situatie de „ce-ar fi fost daca”, ii parea rau acum ca ii spusese ca nu ii poate da mai mult timp.

- Simt ca trebuie sa te vad. Nu stiu sa iti explic de ce, dar am asa o senzatie ca trebuie sa te intalnesc. Iti cer doar jumatate de ora.
- Ok, ca sa scapi de senzatie, iti dau jumatate de ora. Mai mult nu pot.
- Mai mult nu iti cer. Asteapta-ma, ajung cat de repede pot.

Cat l-a asteptat se mai si intrebase daca e bine ce face. Da, se plictisea si poate ca timpul petrecut cu acest strain ar fi scos-o un pic din rutina. Cu toate acestea, intalnirea cu el era tot ceea ce isi jurase ca nu va face niciodata. „Ce tie nu iti place, altuia nu-i face. Invatase asta intr-un mod pe care prefera sa il uite. Nu era doar un motto pe care il arunca in fata cand vroia sa scape de ceva ce nu ii placea. Stia ca intr-un fel ea nu are nicio vina, e singura, nu trebuie sa dea socoteala nimanui. Dar el nu era. Iar ea stia asta si desi era vorba doar o cafea nu reusea sa scape de sentimentul ca face ceva rau. 

Oare de ce a insistat sa o cunoasca. O poza nu iti spune mai nimic despre un om. Ce o fi citit in ochii ei de isi doreste atat de mult sa ii vada de aproape. Mai bine ii spunea ca a intervenit ceva si nu mai poate iesi. Oricum e o poveste ce se va termina inainte sa inceapa.

-Iti multumesc ca ai acceptat sa ne vedem. Stiu ca nu poti sta mai mult, a trecut deja jumatate de ora.
-Aaaa, da, a trecut timpul, e momentul sa......
-Mi-as fi dorit sa putem.......
-Si eu.

Chiar si-ar fi dorit. Pentru prima data dupa foarte mult timp isi dorea cu adevarat. Au urcat in tacere in masina si au pornit spre locul in care era ea cazata. In timp ce se indrepta spre camera si se intreba oare cat timp va fi bantuita de „ce ar fi fost daca” ii zburau prin minte franturi din conversatia ce ar fi putut sa fie:

- Nu trebuie sa pleci nicaieri, am mai mult de jumatate de ora, ti-am zis atat doar asa, nu stiam ce o sa fie.
- Stiu. Am stiut asta de cand am vorbit, dar nu a contat. Am vrut sa te vad oricum. Trebuia sa imi dau seama daca esti tu.
- Daca sunt eu, ce?
- Nu ce, cine.
- Cine, atunci?
- Stii si tu, nu trebuie sa intrebi.
- Da stiu, dar mi-ar fi placut sa te aud spunand-o.
- Nu pot..as vrea sa iti...., da nu....
- Stiu, am stiut si eu de la bun inceput. De asta ti-am si dat doar jumamate de ora.
- De asta nici nu ti-am cerut mai mult.


“Si a gasit-o printre miile de oameni indiferenti. 
I-a zarit mai intai ochii (...) cu luminile calde si moi. 
S-a cutremurat pana in temeliile fiintei lui, ca si cand i s-ar fi lamurit fulgerator toate misterele vietii. Apoi li s-au incrucisat privirile si din uimirea ei a inteles ca si ea l-a recunoscut, desi nu l-a mai vazut niciodata.”
- Liviu Rebreanu, Adam si Eva

Imaginea de aici

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Serendipity, what a pity!

Pe terasa Serendipity concertul se terminase. Pana a venit nota de plata am asistat cum si-au strans artistii sculele: pian electric, stativ, mixer, boxa, cabluri, microfon, simpatici cum au fost toata seara. Apoi s-au asezat la o masa de unde clientii deja plecasera, pentru o tigara si alte detalii organizatorice. I-am salutat, le-am multumit si am iesit de pe terasa.

Afara, langa locul unde ne legasem bicicletele se mai aflau doua mese. Pe scaune, cum fac fetele, stateau cuibarite cu genunchii la gura doua tinere cu ochii mari atintiti la baiatul din fata lor. Brunet, barbos, el statea in picioare si le explica condescendent:
- Trebuie sa aveti grija cu astia ca nu stii cand te trezesti cu vreun control. Nu dai bon si ajungi naibii la puscarie.
Una dintre fete ii raspunde:
- Dar aia a zis ca erau doar doua degete de ... (ceai sau vin, nu am auzit bine)... Pai ce am gradatie pe pahar sa pun la fix?
- Nu stiu. Trebuie ca intotdeauna sa fii acoperita. Ca te intalnesti cu una d'…

The diary of a teenage girl

Remarcabili Alexander Skarsgard si Bel Powley in rolul principal, pe care nu o cunosteam dar de care cu siguranta vom mai auzi.
Alexander Skarsgard cu mustata arata a taran, american ce-i drept, dar la fel de 'vrajitor' chiar daca nu vampir. Bel e genul acela de actrita care nu arata extraordinar, stilul american, ea fiind nascuta la Londra, dar a carei frumusete vine din interior, o forta extraordinara de a face un rol interesant.

Marelbo, pantofii romanesti care mi-au rupt picioarele ca pe vremuri

Penultima zi de concediu in Bucovina. Manastiri, locuri frumoase, liniste si pace. Drumul de la Putna catre Gura Humorului trece si prin Vicovul de sus. Aici se afla fabrica de pantofi romanesti Marelbo. Cateva indicatoare te anuntau ca este aproape si are un magazin cu 'preturi de fabrica'. Vazusem pe net o campanie destul de insistenta axata pe ideea de Marelbo - pantofi romanesti. Se pare ca bannerele si-au facut treaba deoarece mai de mult, intr-un magazin de pantofi am recunoscut marca si chiar am vrut sa probez o pereche. Din pacate acel model avea o talpa atat de rigida incat nu a mai fost nevoie sa o probez. Am adaugat la inregistrarea mentala lasata de campania online inca un atribut descoperit offline: rigizi.