Esti sigur ca poti?
Da, cred ca pot, am raspuns eu cu burta plina gandindu-ma in acelasi timp ca acum drumul numai este necunoscut iar punctele de interes intalnite s-ar fi putut transforma in oportunitati de transport cu una din acele masini vazute pe traseu sau, in extremis, potentiale cazari.
Insa acum aveam lectia invatata: multa apa. Cata apa putem lua cu noi. Si asa am aflat ca in Gura Portitei nu exista niciun magazin, un butic, un ceva de unde sa cumparam ce mai ieftina apa plata. Ca vreo 10 sticle de 330ml la 11 lei bucata de la restaurant, clar nu era o optiune.
Micul port de la Gura Portitei de unde se iau salupele pentru traversat lacul la Jurilovca este frumos, are ceva din aerul porturilor din Toate panzele sus, bineinteles updatat la versiunea 2023. Vizavi, pe o insula/peninsula este un cartier 'rezidential' de casute albee acoprite de stuf si cu un gazon impecabil intre ele. Chiar arata bine. Intreb o doamna ce iesea dintr-un birou al micului port, de unde putem si noi sa luam apa, apa de baut. Sa stiti ca noi avem aicea statia noastra. Avem apa potabila la robinet. Bine, mie nu imi place ca mi se pare ca miroase a clor dar avem apa la robinet. Puteti lua de la WC. Si unde e WC-ul? Chiar aici, dupa colt.
Dupa colt insemna in acelasi timp si langa dispensarul de vizavi de barul de pe plaja cu sezlonguri. Ma duc la bar sa vad ce as putea sa iau in cea mai mare sticla posibila. Ma uit la preturi si imi vine o alta idee. O intreb pe tanara care vindea la bar daca nu are sa imi dea o sticla goala cat mai mare. A facut privire lunga si s-a blocat. Pesemne ca ea astepta sa comand ceva, nu sa cer ceva. A salvat-o un coleg care lucra mai in spate. A luat de sub tejghea si mi-a dat o sticla goala de 2 litri de Aqua Carpatica pe peretii careia se vedeau niste urme de lapte. Cu aceasta noua sticla si cu toate celelalte cu care veniseram, am mers si le-am umplut la WC cu apa rece de la statia locala. Apoi, pentru ca tot era acolo, am intrat in dispensar sa cer o aspirina. O tipa tanara cu alura mai mult de grecoaica decat de cadru medical ma intreaba pentru ce vreau aspirina, am facut insolatie, am temperatura? Nu, pentru muschi, sa nu fac febra musculara. Atunci sa va dau un algocalmin, sa nu va doara. Nu vreau algocalmin, vreau aspirina sa nu acumulez acid lactic in muschi. Imi pare rau dar nu avem aspirina, doar algocalmin sau parcetamol. Multumesc dar nu vreau niciunul dintre acestea. Ies, il salut pe Tom Cruisul care statea pe acelasi scaun unde il gasisem la venire si trag o concluzie pripita ca astia doi au o idila aici la dispensarul de la Gura Portitei. Cu ajutor imi montez pe spate rucsacul plin de apa si pornim pe drumul de intoarcere. Nici nu intram bine in zona corturilor ca vine la noi un cuplu cam de varsta noastra dar verzi in atitudine si cu sclipiri in ochi. Ne intreaba de traseu, ca cum a fost, ca ne si intoarcem iar ea ma uimeste cu intrebarea: si nu ati facut pana pana aici? Ca este inevitabila Gheara dracului. Fata asta cu un rucsack mare in spate chiar stie ce vorbeste. Ba chiar au spus ca vor sa faca si ei drumul asta candva. Erau niste tipi misto. Pacat ca noi ne indreptam catre Vadu iar ei in directie opusa, catre debarcader.
Apoi peisajul a inceput sa se deruleze in ordine inversa dar cu urmatoarele modificari: soarele acum era in dreapta-fata si cam spre apus, vantul ala turbat am constatat ca vine din sud, adica din fata si niciun nudist pe plaja deoarece in curand se va lasa seara.
Noi, tot inapoi, catre 'cabana pescarilor domestici'. Unde am ajuns dupa ceva timp si cu gandul acesta: am facut 5 ore la dus, urmeaza pe putin 5 ore la intors. In total 60 de kilometri dus-intors. Nuuu, e cam mult pentru o zi, gasim noi o solutie la punctele stiute pe traseu. De data aceasta la cabana pescarilor domestici ne-au intampinat o mica haita de caini pe care la venire nu i-am intalnit. Hmmm, 3-4 caini cam nervosi, se apropiau cam mult pe la spate. Ne-am oprit langa o barca mare de pescari cu motorul ridicat pe plaja. Parca nici asta nu era aici la venire. In departare am vazut ca vine catre noi un om atras de latratul cainilor. Ajunge la noi, semi-linisteste cainii, il intrebam ai cui sunt caii astia frumosi de pe malul marii. Ai nimanui, sunt salbatici. Pai si iarna, ce mananca ei? Cine le da de mancare? Cine sa le dea astora de mancare, se descuca ei. Uitandu-ne la barca mare de langa noi aruncam intrebarea: nu ne duci si pe noi pana la Vadu? El: Pe marea asta? Nici gand. Intr-adevar parca pe inserat marea devenise mai nervoasa iar vantul ori se intetise, ori il simteam noi mai aprig pentru ca acum sufla din fata. Ne-am luat ramas bun de la omul asta aparut asa din neant si ne-am bazat ca stie ce face cu cainii aia care ne-au mai urmarit cateva zeci de metri latrand. Urmatoarea speranta era in oamenii aceia de la cabana de pe malul marii. Ori ii tentam cu un milion sa ne duca si pe noi cu masina, ori poate ne cazam la ei peste noapte. De aceea poate ca ar fi fost mai bine sa ii fi salutat la venire, sa intram in vorba cu ei. De aceasta data apa avea un gust de clor de ziceai ca bei apa dintr-un bazin de strand. Mi-am amintit de Donald Trump si sfaturile lui din timpul pandemiei.
Ca sa fim mai siguri ca nu ne obosim pedaland prin nisipul uscat de pe plaja, acum mergeam direct prin apa. Unele valuri ne loveau pana la chiloti mai sa ne dea jos de pe bicicleta. Oricum am constatat inca de la plecarea din Gura Portitei cat atat lantul cat si pinioanele ruginisera deja. Cand a aparut la orizont cabana aceea albastra mi-am dat seama ca mai bifez un obiecvtiv pe drumul de intoarcere. Ma si gandeam cum o sa ii abordam pentru cazare, poate mancam ceva in jurul focului, aventura. Numai ca la ora ceea nu mai era nimeni la cabana. Atat masina cat si oamenii se evaporasera. Stransesera totul frumos, au inchis cabana si au plecat. In zadar am cautat cheia prin toate ascunzisurile posibile, pentru ca nu-i asa, de ce nu ai lasa o cheia pitita pe undeva. Ba chiar ma gandeam ca la o adica spargem un geam si dormim in ea prin efractie. Scopul scuza mijloacele si la o adica platim pagubele. Am gasit o banca, scaune, locul de gratar. Ne-am odihnit, am mancat cateva fructe din rucsaci. Am gasit si o fantana cu apa maro, sarata. Le-am folosit WC-ul care era la vreo zece metri de cabana si era foarte haios: o casuta de bilete dintr-un parc de distractii. Inaintru avea ghiseu iar pe ghiseu un sul de hartie igenica. De pe podea, in timp ce stateai pe vasul curat de ceramica, te privea in ochi o strumfita sau sirena pictata. Pleosc! Pentru ca si aici groapa avea aceeasi apa maro.
Odihniti si usurati am parasit cabana albastra dar incuiata spre urmatorul obiectiv: casa mosului de la plaja Periboina. Soarele era la apus cand ne-am asternut din nou la drum. Pe drum, cand am renuntat sa mergem prin valurile marii deoarece incepea sa simtim cam rece apa iar lantul devenise atat de zero lubrifiat incat efectiv se agata de pinioane, am hotarat sa trecem iarasi la drumul de nisip. Aici am facut eu greseala fatala. In loc sa imi car bicicleta in brate peste lanurile de gheara dracului am mers pe langa ea. Apoi am continuat pe drumul de nisip pana ce pe inserat am ajuns la casa mosului. Clar aici vom dormi. Daca asta-i plaja marcata pe GPS, casuta asta o fi cazare. Hei! Buna seara! E cineva pe aici? Din spatele casei apare mosul cu un mers dubios de parca avea un cutit in mana. Altcineva facea semne cu farurile din masina. Puneti pe fundal vantul si vuietul marii. Se lasase seara binisor iar de la departare se distingea doar o silueta. Nu era niciun cutit, era doar imaginatia mea care a vazut prea multe filme proaste. Mosul era rupt de beat, surd de o ureche, chiar el ne-a marturisit de ce se indrepta asa amenintator catre noi cu cealalta: ca sa ne auda mai bine.
Nu, nu se poate sa dormiti aici. Nu, nu se poate. Mai mergeti pana la canton. Acolo au lumina. Aici nu se poate, acolo au lumina. Ne-a dat speranta dar am mai taiat un obiectiv ratat de pe lista. Pana la canton mai aveam o ora si ceva de mers. O jumatate de luna mare, luminoasa se ridicase pe cer ca un far calauzitor.
Luati-o pe aici pe dupa casa si va scoate la drum. Ezitam sa o luam chiar pe dupa gardul casei cand striga dupa noi poruncitor: Luati-o pe aici!
Am luat-o pe acolo si a fost bine. Am ajuns la cele doua carari paralele care reprezentau drumul. Pe margine si pe mijloc iarba se ridica pana la pedale. Nu se mai vedea nimic. In lumina lunii vedeam doar liniile de curent si cararile. Am mers pe ele ca tramvaiul si noroc ca nu a fost vreo caramida pe sina. Alt noroc a fost ca am retinut si mai mult intuit locul unde cararea din dreapta, cum mergeam noi acum spre sud, se pierdea in lac. Lac din care ne mai intrau in gura si in urechi tantarii. Dar astia erau parfum fata de tauni. Saracii nici nu puteau sa se aseze pe noi de la vant si viteza noastra pe biciclete. Doar ii auzeam cum trec si unii chiar imi intra in urechi, nimic mai mult.
In zare se vedea o lumina mare de la canton. In canton ne era speranta. Asa cum spusese mosul, acolo au lumina. Si pe langa canton mai erau containerele pentru muncitori, hotelul plutitor si casuta magnatului de la care am luat apa. S-o gasi unul sa ne cazeze. Sau poate sa ne duca la Vadu cu pickupul, mai stii?
Iarasi sentimentul ca lumina aceea in loc sa se apropie parca se departa. Dar aveam o directie, un alt far calauzitor. La care intr-un final am si ajuns. Drumul bun, noaptea racoare, lumina de la luna, mers in paralel cu povesti. La casa de unde am luat apa nici tipenie de om, pickupul disparuse. La containere nimeni, peste tot o linsite totala iar pe pod venea un om cu un pahar de rachiu in mana. Si asta, ca si mosul, baut dar oarecum lucid. Buna seara, unde am putea si noi sa dormim pe aicea? La hotelul acela plutitor, pe care se vedeau acum niste oameni? Aia sunt lipoveni, e balta lor, nu aveti voi treaba. OK, atunci in containerele astea? Alea sunt pentru muncitorii care lucreaza la dig. Acum sunt plecati acasa. Doar la canton. Bun. Si cum facem? Il sun io acum pe cantonier. Perfect!
Si suna, suna si iar suna si nimeni nu ii raspunde.
Multumim, lasati!
Il lasam pe omul acela cu paharul lui de rachiu intr-o mana si cu telefonul mobil in cealalta stand pe vine in mijlocul podului de fier. Noi ne-am dus la poarta curtii cantonului. Pe un geam la parter se vedea un televizor mergand intr-o camera neluminata. Lumina venea doar de la ecranul televizorului. Probabil cantonierul, sau cine o fi fost acolo la televizor, adormise adanc. Si ca sa fie in spiritul locului, cred ca era si beat dupa cum nu a raspuns la telefon, asta daca celalalt individ chiar l-o fi sunat pe el.
Ne-am hotarat ca desi e noapte mai avem doar vreo 14 km de mers si daca o luam de aceasta data pe drum, ii putem face. Luna chiar daca era pe jumatate plina, lumina frumos, afara era placut, drumul bun si niciun sacal prin apropiere. Hai ca nu mai este atat de mult. Si atunci am constatat ca am pana pe spate. Aveam tot ce ne trebuie sa rezolvam o pana dar asta ziua si nu dupa vreo 7-8 ore de mers prin soare pe plaja. Pfoa! Alta provocare!
OK. Din cei 60 in total mai avem 12 km pe care o sa ii facem pe jos. Doar doua ore de mers pe jos, pe drum plat, nu ca la munte. Plus impinsul de biciclete. De la atata apa cu clor incepuse sa ma zgarie pe esofag. Pe drumul acesta am mancat toata mancarea si fructele ca sa mai stingem gustul ala de piscina.
La un moment dat mi-a venit o idee: pe GPS aparea un obiectiv pe care la dus l-am ocolit pentru ca am ales mersul pe plaja. Bariera de la intrarea in rezervatie. De acolo si pana unde unde lasasem masina mai erau patru kilometri. Daca ne despartim si el se suie pe bicicleta si pedaleaza, va ajunge mai repede la masina decat mine care vin pe jos. Si ia masina si vine si ma ia de la bariera. Si asa scutesc eu patru kilometri de mers pe jos. Nu mai zic sa in mintea mea incoltise ideea sa ma si culc acolo, langa bariera pana va veni sa ma ia. Nu i-a placut planul asta. Mergem pe jos impreuna. Nu mai aveam chef nici de povesti. Scoteam GPS-ul din ce in ce mai des ca sa vad cat mai avem de mers. In zare fel de fel de lumini. Care or fi de la bariera, care de la cherhana? Cele mai apropiate s-au dovedit a fi de la un bolid alb lasat cu motorul si luminile pornite in mijlocul drumului. Langa el, pe malul lacului pescuiau niste tineri in miez de noapte. Dar cum or fi trecut de bariera? Probail cu bani. Drumul acesta se departase mult de mare dar spre final face o cotitura care duce iar catre plaja. Se apropiase atat de mult incat doar o fasie de vegetatie despartea plaja cu corturile de drum. Cum adia vantul dinspre mare se simtea miros puternic de cacat, probabil de la cei de la corturi care pesemne ca aici isi faceau nevoile.
La bariera nu era atat de idilic pe cat imi inchipuiam eu, cum ma gandeam ca o sa dorm langa ea. O haita de caini ne-a petrecut imediat dupa ce am trecut de bariera. Nici tipenie de om. Pe ultima portiune de drum l-am convins totusi sa se suie pe bicicleta, sa ne despartim si sa mearga sa ia masina. Pana a ajuns, a pregatit portbagajul, a pus bicileta, a luat masina, aproape ca am ajuns si eu pe jos. Cand m-am asezat in masina nu mi-a venit sa cred ca se intampla asta. Pe drum, printre gropi, am vazut cum apune luna deasupra Navodariului.
