Stiti vorba aceea: o poza face cat o mie de cuvinte. In continuare aveti o mie de cuvinte.
Am pornit cu bicicletele suite pe masina in drum spre Vadu. La iesire din Navodari, in dreptul rafinariei Petromidia, sosea ca lumea cu doua benzi pe sens. Insa cum am facut virajul spre Corbu, cele doua benzi s-au facut una iar asfaltul a disparut in totalitate. Se reface drumul de la temelie. O sa fie bine candva dar deocamdata pe jos sunt numai pietrele acelea mari si colturoase care reprezinta suportul pentru viitorul asfalt. Intram in Corbu, acelasi drum in constructie. Si Corbu asta e lung si neasfaltat. Deja ne pare rau de masina dar gandul la cursa pe malul marii ne mai linisteste. La iesire din Corbu apare asfaltul. Nou, frumos intins, o placere. Biciclete sunt acolo, nu au cazut de la atata hurducaiala pe pietre. Dar ce folos ca noi viram la dreapta pe drumul spre Vadu. De pe asfaltul nou coboram pe un drum neintretinut de ani buni de zile. Circulam cu atentie sa nu distrugem masina de tot. Daca pietrele de dinainte au oferit pret de niste kilometri buni un masaj continuu al anvelopelor, aici din neatentie poti lasa roata cu totul in craterele plasate peste tot ca niste capcane. Imi aduc aminte ca in urma cu cativa ani am facut drumul acesta pe biciclete noaptea. Ori am avut lumini bune, ori pe atunci nu era atat de distrus, ori am avut noroc ca nu ne-am rupt gatul sau bicicletele.
Am ajuns in Vadu unde dreapta si iar dreapta. Cred ca dreapta nu a investit nimic in carosabil. Drumul se transforma din asfaltat cu gropi, in drum asfaltat pe alocuri. In final, din dreptul cherhanalei si pana la intrarea in rezervatie, dispare cu desavarsire. Si parca e mai bine asa, stii ca esti pe drum de tara, gropile de la ploi sunt mai prietenoase cu autoturismele pe drumurile de tara.
Intram in rezervatia Vadu, sau cum s-o numi ea, semnalizata de un panou cu ce nu ai voie sa faci in rezervatie, o cascarabeta de plastic unde scrie ceva de niste taxe de acces dar unde nu e nimeni sa te taxeze (ce bine!) si un drum de beton strajuit de niste stapi de beton ce poate au sprijinit o artera, candva vie, a monstrului de uzina pietrificata ce strajuieste rezervatia.
Ca un animal in preerie trebuie sa fii intotdeauna atent la ce misca in departare. Pentru ca pe drumul asta de beton nu incap doua masini in paralel si din loc in loc, cat te tine vederea, are niste portiuni mai late unde se poate depasi. Legea nescrisa a rezervatiei spune ca daca vezi un alt autoturism in zare, te opresti intr-un loc dintr-acesta special amenajat, ca celalat sa poata trece pe langa tine. Dar in democratia originala pe care o traversam, pe alocuri bunul simt s-a transformat in legea junglei. Un fel de El Dorado unde in arsita zilei farurile se vad in departare ca intr-o imagine umeda: el te vede, tu il vezi, el crede ca vei opri tu, tu crezi ca va opri el. Accelerezi ca sa inteleaga ca nu mai ai cum sa opresti tu iar el trebuie sa astepte. Dar el nu asteapta pentru ca mai are pe altii in spate. Si uite asa bucurestenii se regasesc cu localnicii ca niste animale in rezervatie. Si la propriu si la figurat. Se scrasneste din dinti si se gasesc solutii la milimetru. Doar suntem in vacanta, ce plm. Insa drumul are si alte surprize, de pe acum naturale. Daca iti scade vigilenta, maresti un pic viteza si nu mai urmaresti urmele predecesorilor initiati, poti rata o ocolire si drumul cu bucata lui de beton ridicat urmat de o gaura iti sfasie baia de ulei. Excremetele hienelor moderne se vad la tot pasul, trebuie doar sa fii atent: Tractari auto 07xxyyyzzz. Dupa ce mergi atent cativa kilometri, treci vreo doua poduri prin jungla cu beton, urmeaza o rascruce cu trei optiuni: pe oricare ai alege-o, celelalte erau mai bune. Daca parasesti betonul te afunzi in nisip, daca alegi drumul de piatra e mai lung, daca mai vrei putin beton ajungi in alta parte.
Am ales nisipul si am ajuns la Cherhanaua Vadul Pescarilor. Aici civilizatie: parcare, WC, restaurant, preturi mari, papa bun. In acelasi timp cu noi a parcat un MINI din care au coborat trei tinere diafane ca dupa o noapte de club. Cred ca stricau masina pentru prima oara aici. S-au dus pe plaja in outfitul lor de orasel pe malul marii, ochelari de soare, fragile asa. Au vazut ca e acolo marea si cat ne-am dat noi jos bicicletele, ele s-au intors la MINI-ul lor ca sa ia ceva de pus pe jos. Da, nu sunt sezlonguri dar se pare ca plaja salbatica in proximitatea cherhanalei, toaleta cu apa curenta, le-a convins pe cele trei cu numar de IF.
Ne-am pus rucsacii in spate cu cei 2 litri de apa fiecare si cu o oarecare parere de rau ca trebuie sa parasim peisajul acesta placut. Acum, cand nu mai era dimineata de cateva ceasuri bune, am inceput sa pedalam pe malul marii in directia Gura Portitei. Pana la destinatie vreo 30 km. Prin fata corturilor, pe dunga care desparte nisipul umed de la valuri de cel uscat al plajei si in care rotile se afunda, cu soarele in spate, ne-am urnit. Corturile nu mai erau atat de dese ca in pandemie si nici intinse pe multi kilometri. Si nici nudiste. Am recunoscut Teava, Cazemata, apoi corturile s-au rarit pana am ajuns pe o plaja aproape virgina. Pentru ca niste urme de ATV erau inca proaspete. Plus, din loc in loc, niste caramizi mari de BCA ce mai apoi am remarcat ca se repetau cu o regularitate stranie. Si asta pana la destinatie. Ici colo cate un PET, un bidon, o carpa, un plastic. Semne ale unui naufragiu inchipuit, ale unor furtuni imaginare ce le-au adus de pe mare si nu aruncate acolo de altii ca noi.
Cand pe linia N-S adica a marii nu s-a mai vazut niciun om, s-a impus o baie nud.
Marea vuia ca la trecerea unui tren nesfarsit. In dreapta valuri medii dar nervoase, galagioase, fara ragaz si o apa rosie ne-au insotit tot drumul si ne-au muscat din cauciucuri. In stanga, dupa cei cativa metri de plaja urma o alta plaja acoperita de Ghiara dracului si alta vegetatie pregatita sa isi infiga ghearele si coltii in cauciucurile noastre. Nu, nu, pe acolo nu se trece. Stiam de acum doi ani cand amandoi am facut pana pe drumul de la Corbu la Vadu. Am incercat sa mergem si pe urmele ATV-ului dar nu era chip decat daca erai masochist si vroiai sa rasucesti butonul de dificultate catre maxim. 30 de kilometri pe nisipul ud, cu soarele in ceafa, in stanga nisipul cu scoici si apoi vegetatia, in dreapta marea nelinistita si parca insangerata iar in zare nici urma de destinatie.
Cand am plecat la drumul acesta am citit si noi de pe blogurile inaintasilor. Cateva idei razbateau ca un numitor comun: atentie la apa, sa aveti apa suficienta la voi, drumul e nasol, o sa treceti peste niste canale si iarasi sa aveti apa. Doi litri de fiecare, ceva sandvisuri, lucruri de ploaie sau frig (de ce oare? ma intreb acum) si doua telefoane incarcate full. Suntem asigurati. Plus ca mai sunt obiective pe drumul acesta. Obiective pe care incepeam sa le caut din ce in ce mai des pe GPS. Nu prea apareau in zare nici macar ca niste puncte. Devenite puncte de interes. Deodata, pe langa zgomotul trenului nesfarsit facut de mare si care ne-a insotit tot drumul, a inceput sa se auda un zumzet nou. Fiind aproape de Delta, de Ukraina, de razboi. noi ne-am uitat in sus, sa vedem avioanele americane cum se rotesc ca sa ne apere. Si cum ne oprisem noi si ne uitam cu ochii in soare, din spate apare un jandarm pe un ATV. Tipul tanar, ochelari de soare de pilot, ATV profesional. Incetineste, ne priveste dar nu opreste. Mergea in aceeasi directie cu noi. Incetinim, il privim si oprim. Am oprit degeaba. Nici noi nu i-am dat buna ziua, nici el nu ne-a dat buna ziua, nimic nu am aflat. Pe GPS mai era putin pana la canalul Edighiol, ala de citisem ca trebuie trecut pe un pod vechi de fier dar care al naibii daca vroia sa se arate. Si inca ceva: deja terminasem 1.5l de apa si ideea de a ramane fara apa ma facea sa imi fie si mai sete. Sau poate soarele fara pic de nor pe cer? Sau poate transpiratia care imi iesea prin toti porii? Am continuat cand pe biciclete cand pe langa. Nu stiu de ce.
A sosit iarasi nevoia unei bai nud. Ma rog eu am facut semi-nud deoarece tricoul meu de ciclist de la atata transpiratie s-a transformat in epiderma si nu am mai putut sa-l dau jos. Se lipise de mine ca timbrul de scrisoare si cu manutele mele rupte si fara muschi mi-a fost lene sa ma mai lupt cu el.
Dupa baie zumzaitul venea in sens invers. De data asta tanarul opreste. Noi il salutam si cu cealalta mana punem un tricou un fata nudului. El isi scoate ochelarii. Iarasi, nu stiu de ce. Spargem ghiata de la 38 de grade cu intrebarea: mai e mult pana la Gura Portitei? Omu' face o grimasa pe care as traduce-o cu cuvintele lui, rostite chiar atunci: apai, mai este destul de mult. Noi: si? cum e drumul? Cum sa fie, ca pe aici, greu. Ei, ajungem noi pana diseara. Multumim frumos! Drum bun si aveti grija! Ne uitam instant unul la altul si apoi il intrebam nedumeriti: de ce anume sa avem grija? El: pai e destul de greu drumul, trebuie sa aveti apa la voi. Ah! Iarasi apa asta. A lovit acolo unde ma durea mai ales pe mine. Eu imi cam terminasem apa si gandul ca o sa raman prin pustietatile astea fara apa incepea sa ma chinuie serios. Poate mai rau ca setea. Multumim, o zi buna! Drum bun!
Ne-am imbracat si ne-am suit din nou pe biciclete. In scurt timp GPS-ul ne arata ca suntem in imediata apropiere a canalului Edighiol care se varsa in mare. Se vedeau in zare si niste constructii. E bine, suntem salvati.
Prima constructie arata ca o vila veche imprejmuita cu gard si cam fara de miscare in curte si interior. Mai pe seara am aflat ca asta era 'cantonul'. Apoi un pod ruginit peste canal. Atat de ruginit incat trebuia sa fii atent pe unde calci ca sa nu treci prin el si sa te scufunzi in apa verde a canalului. Pe celalat mal niste masini parcate. Aha! deci se ajunge si cu masina aici, suntem salvati. In rest o haita de caini mai la distanta asa, niste containere pentru muncitori si o casa ceva mai mica dar mai animata. Pe canal un hotel plutitor care la orele acelea ale dupa-amiezii parea ca doarme atat el cat si oaspetii pe care poate ca ii adapostea. Imagine de film romanesc: totul static pe un fond sonor cu vuietul marii si niste latraturi din departare. Poetic dar noi aveam o misiune mai nou: reimprospatarea rezervelor de apa pe care aici, pentru ca constientizasem ca suntem salvati, le-am terminat pana la ultimul strop.
Parasim filmul romanesc optzecist si intram intr-unul mai nou, tot romanesc: in stanga, pe lac o salupa genul de proprietar smecher, cu multi cai putere. Plasele de pescuit de pe langa locul unde statea era andocata salupa aceasta iti indicau sursa de venit. Pe partea dreapta, langa gardul de trestie al casutei un masinoi dintr-acela pick-up, din aceeasi specie, cu cai multi putere dar de uscat. Noi ne inarmam cu sticlele de plastic goale sa atacam problema si casuta. Apar niste caini care ne vestesc apropierea. In scurt timp pe poarta larg deschisa apar si niste oameni. Din nou: suntem salvati. Casa mica dar cocheta: antena parabolica, bun gust. Apa! Vrem si noi niste apa! Oamenii aia isi dau imediat seama ca eram niste fraieri iar noi ne dam seama ca ei erau niste muncitori. Cainii au tacut dupa ultimul 'Taci ma!' rostit mai apasat de unul dintre ei. Mai la interior, la umbra, patronul dadea ordine doar din privire. Nu a scos niciun sunet cat am stat noi pe acolo. Patronul tot patron chiar si in pijama, emana multi bani din atitudine. Aici filmul s-a transformat din romanesc in mexicanesc datorita personajelor atat motorizate cat si umane si a relatiilor dintre acestea.
Apa!? Pai unde mergeti voi? Venim de la Vadu si ne indreptam catre Gura Portitei. Pai si bine ma, nu ati citit si voi pe internet ca trebuie sa aveti apa suficienta pentru drumul asta? I-ote muncitorii, ce texte pertinente! Ne-au avut la faza cu cititul pe internet. Hai, dati sticlele alea sa va dam apa. Pesemne ca patronul incuviintase din coltul ochiului de la departare. Pe langa pet-urile goale date de noi, o femeie a mai umplut si o sticla de Fanta de doi litri, suplimentar, din partea lor.
Dar sa stiti ca data viitoare nu va mai dam nici cu o mie de euro, au strigat din poarta in loc de drum bun.
Multumim frumos! am strigat noi in loc de ramas bun.
Si aveti grija!
Iarasi privirea intre noi plus intrebarea imediata: De ce sa avem grija?
Sunt tauni.
De aici am ales sa nu mai mergem pe malul marii, am luat-o pe un drum pe langa lac. Drum e mult spus, doua carari paralele facute de rotile unor ipotetice masini pe care mi le inchipuiam ca pick-upul recent vazut. Dar foarte bun pentru biciclete, adica fara nisip, fara gheara dracului, fara pietre. Pamant batatorit si iarba. Acum aveam imediat in stanga lacul iar in dreapta niste balti secate prin mijlocul carora trecea firul nostru rosu care ne-a insotit tot drumul: o linie de medie tensiune. trei fire care veneau de nicaieri si duceau acolo unde trebuia sa ajungem, sprijinite de zeci de stalpi plantati la distante egale. Imediat ce am apucat-o pe acest drum salbatic, auzim un claxon si o masina venind din spate. Numai faptul ca potecile erau doua, paralele si la aceeasi distanta una de cealalata iti indicau ca pe acolo ar putea trece si masini. Pentru ca altfel, vegetatia de pe mijloc si laterale, cele cateva pasaje in care o poteca sa scufunda in lac acolo unde lacul mancase din mal, te indepartau de ideea de drum de masina si mai ales masina mica. Ne-am dat la o parte sa facem loc masinii mici ce inainta usor pe ca o barca prin vegetatie. De la volan un mos imi spune ceva mai printre dinti asa. Nu am inteles ce a spus mosul. Am dat din cap ca da si am revenit pe potecile noastre paralele, adica pe drumul marcat de rotile masinii ce tocmai a trecut. Partea asta mi-a placut, aveam apa iar urmatorul punct pe harta era Plaja Periboina. Dar hai sa ne oprim si sa bem putina apa. Yeak! Apa mea avea gust de iesle de cal. Cea din sticla de Fanta era un pic mai buna pentru ca avea si gust de Fanta. Dar aveam apa!
La un moment dat drumul face un cot de nouazeci de grade si se indreapta spre mare. GPS-ul ne arata ca am ajuns la un nou canal pe care trebuie sa il traversam si dincolo ne asteapta Plaja Periboina. Canalul nu mai exista, plaja Perioboina nu se deosebeste prin nimic fata de kilometrii de plaja de pana acum. Doar casa mosului marcheaza cumva zona. O casuta imprejmuita cu un gard, cateva locuri de parcare in curte iar langa casa, masina ce ne-a depasit cu vreo ora in urma. In rest nicio urma de mos, nicio miscare. Pentru ca iar ne aflam pe malul marii hotaram sa continuam pe aici. Iar nisip cu scoici, iar atentia sporita sa dibuim exact linia aceea unde se opresc valurile, ca nici sa nu ne afundam in nisip, nici sa mergem prin apa sarata a marii.
Apoi au aparut caii. Si taunii. Familii de cai salbatici superbi. Tauni care ne-au supt sangele prin tricou si prin pantaloni si care nu se miscau de pe tine pana ce nu le trageai una in cap. Am urat intotdeauna tantarii pana acum cand am cunoscut, pe viu, taunii. Oribile creaturi. Ii simteam in mers pe brate, pe picioare, cum imi sug sangele. Imi miscam tricoul, pantalonii sa le rupa trompa si ei nimic. Isi vedeau in continuare de treaba. Pana nu le dadeai una, nu te lasau. Si ne prindeau din mers, chiar si daca mergeam prin apa marii, tot ne gaseau. O data, cand m-am oprit sa fac poze la cai, aveam trei pe coaie, sau acolo unde sub pantaloni ar fi trebuit ele sa fie, ca de la atata mers pe bicicleta disparuse totul.
O perioada caii acestia ne-au condus mergand inaintea noastra pe malul marii, catre Gura Portitei. In stanga vegetatie, inainte caii alergand usor pe malul marii, in drepta marea rosiatica cu ale ei valuri zgomotoase, sus soarele se indrepta usor spre asfintit. Idilic, nu? Iar pe noi taunii care ne sugeau sangele si ne stricau toata povestea.
La un moment dat ni s-a luat de peisajul acesta si precum GPS-ul ne semnala ca la cativa metri in paralel cu plaja ar fi un drum, ne-am luat bicicletele in brate si am traversat lanurile de gheara dracului de pe plaja catre drum. Drumul era colo dar cam nisipos. Nu era ca pe plaja dar nici departe de cat de greu se inainta pe el. Parca tauni erau mai putini pe aici. Si asa am ajuns la un nou punct de interes: o cabana stil vagon langa care niste persoane sosisera cu o masina. Da, ajunge masina si aici iar oamenii astia isi faceau de lucru in jurul unui gratar. Sa mergem la ei sa ii salutam in pustietatea asta? Parca prea erau ei cu ai lor, intr-ale lor, acolo. Am mers mai departe fara sa-i salutam.
Gresit! O sa vedeti mai in colo de ce.
Ne-am saturat si de drumul asta nisipos sau a disparut pur si simplu, nu mai stiu. Stiu doar ca am ajuns iarasi pe malul marii si acum se vedea si pe GPS si la orizont o casa: Cabana pescarilor domestici. Pescari domestici? Stiu ca exista pescari amatori dar domestici?! Or fi si pescari salbatici? Aici trebuie sa va marturisesc ca abia la ceva timp dupa ce ne-am intors din aceasta excursie am observat ca de fapt era Cabana pescarusilor domestici. Atunci asa am citit iar constructia aceea frumoasa dar si ciudata, ce parca se departa in loc sa se apropie indreptandu-ne catre ea, a fost pentru noi cabana pescarilor domestici. Iar cabana asta arata de la departare ca o casa alba cu geamuri cu tocuri albastre si un acoperis frumos de stuf. Cand te apropiai descopereai ca geamurile au tamplarie de PVC iar latura ei dinspre mare e chiar in mare si valurile au dizolvat peretele dinspre rasarit. Iar peretele frumos sclivisit cu pamant pe afara, in locul unde acesta a fost spalat pana la disparitie de apa marii, s-a dovedit a fi in interior din BCA. Iar daca priveai in interior prin peretele lipsa de la rasarit, arata ca un grajd. Am poposit in spatele acestei ciudatenii, la umbra ei. Aici am incercat sa punem cap la cap informatiile din fata ochilor nostri, ce-i drept, cam obositi: casa pescarilor domestici, alba si acoperis de stuf, construita cu un perete in mare, pe care marea, dupa cum era firesc sa se intample, l-a invins. BCA, PVC, stuf, termopan, cai salbatici, pescari domestici. Si bucatile acelea de BCA plantate ca niste borne pe plaja pe tot drumul pana aici si chiar si de aici in colo. M-a ars soarele pe gambe. Stand in umbra cabanei pescarilor domestici am constatat ca am uitat sa ma dau cu protectie solara si pe gambe. Apa cu gust de iesle de cai salbatici incepe si ea sa fie pe terminate iar Gura Portitei nu apare la orizont. Sa mergem! Sa mergem pe langa bicicleta ca m-au cam lasat puterile. Partea asta de drum nu stiu daca a predominat mersul pe sau pe langa bicicleta. Stiu doar ca la un moment dat a inceput sa se vada ceva ce numai Gura Portitei putea sa fie si iarasi parea ca sunt salvat. Dar voi fi salvat numai daca ajung si ma opresc dupa copacul acela crescut pe malul marii, si nu inaintea lui. Am reusit sa ma opresc dupa el. O sa ajung la Gura Portitei, tu-i gura masii! Si da-i si mergi pe malul marii. Peisajul superb cu sute de pescarusi, in apa cioturi de lemn infipte regulat in nisip, semne ale unor punti de pescari de altadata. Poate salbatici. Din pacate nu m-am mai oprit sa fac fotografii. Pentru ca trebuia sa ajung la Fata morgana aceea de la orizont precedata de un stalp de telecomunicatii. Acolo este, gata, daca nu ma opresc pana la ciotul ala, o sa reusesc. Daca merg pe bicicleta pana la stalpul de telecomunicatii si il depasesc putin, voi ajunge si la Gura Portitei iar acolo voi fi salvat. Dar astia au pus stalpul de telecomunicatii foooarte departe de Gura portitei. Chiar nu inteleg de ce, ce e acolo, pentru ca erau niste constructii pe langa stalp care m-au indus in eroare. Nu acolo era Gura Portitei. De la stalp si pana la statiune sau ce o fi ea, mai este cred ca un kilometru. Si nu orice fel de kilometru, unul dintr-acela exagerat de lung. Un cuplu de nudisti pe plaja. Nici nu ma intereseaza ca ea are un cwr misto. Si nu e nudista, are un tanga intrat in el. Nu conteaza. Daca astia sunt aici, e clar ca nu au batut nu stiu cati kilometri ca sa ajunga pana la intimitate, suntem aproape. Inaintam usor pe plaja spre constructiile care TREBUIE sa fie Gura Portitei. Intalnim un alt cuplu care pare ca face sex in mare. Se opresc din ceea ce faceau si ne privesc circumspecti. Noi trecem pe langa lucrurile lor lasate pe mal. Nu mai e mult. Incep sa se vada primele corturi. Cativa nudisti. Apoi familisti. Trecem epuizati, mai ales eu, pe langa biciclete prin fata lor. Unii ne privesc cu interes, altii nu dau doi bani pe noi. Observ o fetita care se joaca in nisip. E bronzata toata, genul ala de bronz care se obtine numai daca stai cateva saptamani doar pe plaja. Se termina corturile, ne apropiem de zona amenajata cu sezlonguri. Aici intra in vorba cu noi doi rockeri, mai la a doua tinerete asa. De unde veniti? De la Vadu. Am terminat si ultimul strop de apa de cal, am gura cleioasa, ma strang gambele, ma tarai ca o molusca prin fata astora. Vrem sa facem si noi drumul asta dar cu motocicletele sau macar cu biciclete electrice. Bine, succes! Simt nevoia de o bere rece. Acum si multa. Ca niste soldati in retragere ce s-au pierdut de plutonul lor si ajung intr-un sat necunoscut, ne oprim in fata unei cladiri mici dar oficiale, unde il intreb pe tipul cu alura de Tom Cruise salvamar ce statea pe un scaun sprijinind zidul dispensarului: unde putem bea o bere rece? Chiar aici, vizavi, la barul de pe plaja. Intorc privirea si il vad. Cam fancy pentru dorinta mea de cantitate si nu calitate. Si in alta parte unde am mai putea bea o bere rece? La restaurant, vine raspunsul lui prompt. Mi s-a parut aiurea ca nu a specificat un anume restaurant dar nu a trecut mult timp pana sa ma lamuresc ca in Gura Portitei este restaurantul si nu un restaurant. Apoi si el ne-a intrebat de unde venim. De la Vadu. Si eu m-am gandit sa fac drumul asta candva cu bicicltea. Am si eu bicicleta. Dar inca nu.
OK, hai noroc! Si ne-am continuat drumul catre restaurant. Pe deasupra a trecut un elicopter care a aterizat undeva aproape, pe plaja. Am gasit imediat restaurantul format ca o reuniune de terase sub acelasi brand. Am priponit bicicletele si desi era destul de plin la acea ora a amiezii, am gasit loc la o masa. Suntem salvati! Am ajuns, au bere rece. Si nu oricum: la 330 ml, 14 lei, Ursus. Apa plata 11 lei tot la 330 ml.
