Treceți la conținutul principal

Pe trecere, in trecere


Eu eram noua si el era nou. Aproape in fiecare dimineata, cand ieseam de la metrou, ma intalneam cu el la trecerea de pietoni, ne zambeam si ne salutam.

In timp, am inceput sa parcurgem impreuna drumul pana la birou si sa schimbam cate o vorba, apoi mai multe. Inevitabil (duh!), am ajuns sa ne imprietenim si pe net.

Vorbeam uneori destul de mult si conversatiile curgeau tare natural. Nu trebuia sa fac vreun efort ca sa duc discutia mai departe, si exact la fel se intampla si cand mergeam impreuna la serviciu. Energia circula libera.
Intr-o dimineata, energia s-a dat cu capul de un perete. Am iesit de la metrou si m-am surprins dorindu-mi mult - prea mult! - ca el sa fie acolo. Am inceput sa ma simt ciudat. Cred ca m-am speriat. Adica sigur m-am speriat. De mine, de el, de posibil si mai ales de improbabil.

Am iesit de la metrou si l-am vazut, ca de obicei, la trecerea de pietoni. Am pasit pana in spatele lui, dar am ezitat sa-i spun "buna". Am mers mai incet, avand grija ca el sa nu ma vada si sa nu-l ajung din urma.

Intr-o alta dimineata, am iesit inaintea lui de la metrou si l-am observat cu coada ochiului venind din spatele meu. Am asteptat sa-mi spuna "buna", dar nu mi-a zis. Am traversat trecerea de pietoni, cu inima mai grea decat o ancora ruginita, si am continuat sa merg. La un moment dat am intors capul si l-am vazut. Mergea mai incet, avand grija ca eu sa nu-l vad si sa nu ma ajunga din urma.

A fost un moment suprarealist, incredibil de comic si de dureros. Un moment in care m-am intrebat de ce m-am comportat asa, de ce s-a comportat asa. Intre noi se tesuse ceva, dar nu fusese un covor magic, ci doar o panza de paianjen.

Imaginea de aici

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Serendipity, what a pity!

Pe terasa Serendipity concertul se terminase. Pana a venit nota de plata am asistat cum si-au strans artistii sculele: pian electric, stativ, mixer, boxa, cabluri, microfon, simpatici cum au fost toata seara. Apoi s-au asezat la o masa de unde clientii deja plecasera, pentru o tigara si alte detalii organizatorice. I-am salutat, le-am multumit si am iesit de pe terasa.

Afara, langa locul unde ne legasem bicicletele se mai aflau doua mese. Pe scaune, cum fac fetele, stateau cuibarite cu genunchii la gura doua tinere cu ochii mari atintiti la baiatul din fata lor. Brunet, barbos, el statea in picioare si le explica condescendent:
- Trebuie sa aveti grija cu astia ca nu stii cand te trezesti cu vreun control. Nu dai bon si ajungi naibii la puscarie.
Una dintre fete ii raspunde:
- Dar aia a zis ca erau doar doua degete de ... (ceai sau vin, nu am auzit bine)... Pai ce am gradatie pe pahar sa pun la fix?
- Nu stiu. Trebuie ca intotdeauna sa fii acoperita. Ca te intalnesti cu una d'…

The diary of a teenage girl

Remarcabili Alexander Skarsgard si Bel Powley in rolul principal, pe care nu o cunosteam dar de care cu siguranta vom mai auzi.
Alexander Skarsgard cu mustata arata a taran, american ce-i drept, dar la fel de 'vrajitor' chiar daca nu vampir. Bel e genul acela de actrita care nu arata extraordinar, stilul american, ea fiind nascuta la Londra, dar a carei frumusete vine din interior, o forta extraordinara de a face un rol interesant.

Marelbo, pantofii romanesti care mi-au rupt picioarele ca pe vremuri

Penultima zi de concediu in Bucovina. Manastiri, locuri frumoase, liniste si pace. Drumul de la Putna catre Gura Humorului trece si prin Vicovul de sus. Aici se afla fabrica de pantofi romanesti Marelbo. Cateva indicatoare te anuntau ca este aproape si are un magazin cu 'preturi de fabrica'. Vazusem pe net o campanie destul de insistenta axata pe ideea de Marelbo - pantofi romanesti. Se pare ca bannerele si-au facut treaba deoarece mai de mult, intr-un magazin de pantofi am recunoscut marca si chiar am vrut sa probez o pereche. Din pacate acel model avea o talpa atat de rigida incat nu a mai fost nevoie sa o probez. Am adaugat la inregistrarea mentala lasata de campania online inca un atribut descoperit offline: rigizi.