Treceți la conținutul principal

Despre mahnire si alti demoni




“Depresia  este punctul nevralgic al iubirii. Pentru a fi fapturi care iubesc, trebuie sa fim fapturi care pot cadea prada disperarii din cauza unei pierderi, iar depresia e mecanismul acelei disperari. Cand se instaleaza, degradeaza eul si, in cele din urma, eclipseaza capacitatea de a da ori de a primi afecţiune.
[...] Ea distruge nu numai legatura cu ceilalti, ci si capacitatea de a fi impacat cand esti doar cu tine insuti. Iubirea, chiar daca nu are rolul de a ne pazi de depresie, este ceea ce protejeaza mintea si o apara de sine. [...] Singurul sentiment ce ramane in aceasta stare lipsita de iubire este lipsa de importanta. Viata e impovarata de mahnire: indiferent ce facem, in cele din urma murim; fiecare dintre noi e prizonierul singuratatii intr-un corp de sine statator; timpul trece, iar ceea ce a fost nu va mai fi nicicand. Durerea este prima traire a neputintei in fata lumii si nu ne paraseste niciodata”.

Am citit acest pasaj in cartea lui Andrew Solomon „Demonul amiezii. O anatomie a depresiei“. Si m-am simtit ciudat. M-am simtit ca si cum cineva mi-a atins inima si mi-a spus: stiu ce gandesti, stiu ce simti, stiu ca si pe tine te bantuie cineva.

Am avut ocazia in ultima perioada sa ma gandesc mult la demonii mei. La cine sunt, ce vreau, ce, pe cine si cum iubesc si urasc. La ce vor ei de la mine. Demonii. Vor sa ma doboare sau vor sa ma inalte? Sa plang sau sa rad? Pentru ca stiu ca sunt parte din mine.

Demonii astia pe care nu reusesc sa ii descriu in cuvinte, care nu capata forma, stau cuminti in umbra pana cand apare soarele. Si atunci, cu cat e lumina mai puternica, cu atat capata si ei o forma mai clara. Iar cand le realizez prezenta ma paralizeaza. Pentru ca stiu ca sunt ai mei si ca oricat de mult, de repede sau de departe as alerga nu pot scapa de ei. Ma insotesc fara sa imi ceara voie.

Pe unul dintre ei l-am prins si l-am intrebat cum il cheama.

-“Mahnirea”, mi-a raspus fara sa ma priveasca in ochi.
 - Si ce vrei de la mine?
- Eu, nimic. Ce vrei tu de la mine, de ce m-ai prins, de ce vorbesti cu mine?
- Vreau sa fiu lasata in pace. Sa nu ma mai alergati, tu si ai tai, sa ma lasati sa traiesc!
- Oh, dar asta e simplu; trebuie doar sa ne arati ca asta vrei.
- Pai cum sa fac asta? Cu cat incerc sa va inteleg, cu cat alerg mai repede si mai departe de voi, cu atat ma urmariti mai mult!
- Pe mine cum m-ai prins?
- Nu stiu, nu m-am gandit foarte mult la asta si la tine. Pur si simplu te-am prins.
-Vezi, asta este raspunsul pe care il cauti. Nu mai alerga. Nu te mai gandi la noi. In momentul in care nu te vei mai simti urmarita, nu vei mai fi.
- Hmm, nu te cred. Nu poate fi atat de simplu. Ma gandesc de mult la voi, inca de pe vremea cand nu alergam. Si erati tot acolo. Mai slabi, mai palizi, mai cuminti insa va simteam prezenta langa mine. Va simteam pe toti. Stiam ca imediat ce veti avea ocazia o sa apareti si o sa ma obligati sa fug.
- Pai da, pentru ca te gandeai la noi. Nu este de ajuns doar sa nu alergi. Trebuie sa uiti de noi.
- Sa va uit....doar atat, sa nu mai alerg si sa va uit?....mda, sa va uit....


Si atunci i-am dat drumul si am lasat-o sa plece. Pe ea, pe Mahnire. Si m-am oprit. Si nu ma mai intreb ce vor ei de la mine. Demonii. Daca vor sa ma doboare sau vor sa ma inalte. Sa plang sau sa rad. Pentru ca ii prind rand pe rand, vorbesc cu ei si apoi le dau drumul sa dispara. Ii uit. 

Da, uneori uitarea inseamna fericire.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Serendipity, what a pity!

Pe terasa Serendipity concertul se terminase. Pana a venit nota de plata am asistat cum si-au strans artistii sculele: pian electric, stativ, mixer, boxa, cabluri, microfon, simpatici cum au fost toata seara. Apoi s-au asezat la o masa de unde clientii deja plecasera, pentru o tigara si alte detalii organizatorice. I-am salutat, le-am multumit si am iesit de pe terasa.

Afara, langa locul unde ne legasem bicicletele se mai aflau doua mese. Pe scaune, cum fac fetele, stateau cuibarite cu genunchii la gura doua tinere cu ochii mari atintiti la baiatul din fata lor. Brunet, barbos, el statea in picioare si le explica condescendent:
- Trebuie sa aveti grija cu astia ca nu stii cand te trezesti cu vreun control. Nu dai bon si ajungi naibii la puscarie.
Una dintre fete ii raspunde:
- Dar aia a zis ca erau doar doua degete de ... (ceai sau vin, nu am auzit bine)... Pai ce am gradatie pe pahar sa pun la fix?
- Nu stiu. Trebuie ca intotdeauna sa fii acoperita. Ca te intalnesti cu una d'…

Ce ar fi fost daca...(II)

- Iti pare rau ca nu mi-ai dat mai mult de jumatate de ora?
- Da. Uneori ma gandesc ca ar fi trebuit sa fiu mai egoista. Dar stii de ce nu am putut mai mult.
- Da, stiu. Dar tot imi pare rau.

Intre ei erau o masuta mica si doua cesti de cafea. Nu mai aveau mare, valuri, luna, apa argintata si miros de sare. Un decor opus celui in care se cunoscusera. Il privea cum vorbeste despre job-ul si pasiunea lui. Era clar ca iubeste ceea ce face. Toata fiinta lui zambea in timp ce incerca sa o initieze in arta lui, explicandu-i ce este tempoul.

Acelasi om, alte circumstante. Acceptase sa il vada din curiozitate amestecata cu dor. Timp de aproape un an, jumatatea aia de ora insistase sa revina perioadic in visele si gandurile ei. Vroia sa stie daca a fost el sau decorul. Acum, cand gheata din jur stersese orice urma a soarelui din trecut, cu cafeaua intre ei, nu mai avea nicio umbra de indoiala. Da, fusese el.

Intr-un fel si-ar fi dorit sa ajunga la alta concluzie. Sa poata da vina pe mare si pe valu…

Marelbo, pantofii romanesti care mi-au rupt picioarele ca pe vremuri

Penultima zi de concediu in Bucovina. Manastiri, locuri frumoase, liniste si pace. Drumul de la Putna catre Gura Humorului trece si prin Vicovul de sus. Aici se afla fabrica de pantofi romanesti Marelbo. Cateva indicatoare te anuntau ca este aproape si are un magazin cu 'preturi de fabrica'. Vazusem pe net o campanie destul de insistenta axata pe ideea de Marelbo - pantofi romanesti. Se pare ca bannerele si-au facut treaba deoarece mai de mult, intr-un magazin de pantofi am recunoscut marca si chiar am vrut sa probez o pereche. Din pacate acel model avea o talpa atat de rigida incat nu a mai fost nevoie sa o probez. Am adaugat la inregistrarea mentala lasata de campania online inca un atribut descoperit offline: rigizi.