Cand l-am zarit prima data stomacul mi s-a strans usor, intr-o contractura placuta si familiara. Zambea. Ne-am salutat si mi-am imaginat ca imi zambeste doar mie. Brusc, un sentiment neasteptat de gelozie mi-a aprins obrajii si m-a facut sa ma gandesc instinctiv cat de bine ar fi fost daca eram doar noi doi in camera.
M-a intrebat politicos ce fac. I-am raspuns precipitat, o replica banala pentru care m-am condamnat inca din timp ce o rosteam...cum de nu am fost in stare sa ii spun ceva mai interesant. La dracu. Prima impresie conteaza iar eu am fost banala. Propriul sentiment de fastaceala m-a facut sa zambesc si sa ma bucur in sinea mea pentru asta. Imi place sa fiu fastacita, sa simt fluturi in stomac, sa rosesc si sa ma bucur se toate senzatiile unui nou inceput.
Vorbeste rapid si pe un ton usor ridicat, parca vrea sa se asigure ca toti cei din jur il sesizeaza si ii valideaza prezenta. Nu imi dau seama daca o face natural, pentru ca asa este el sau are nevoie de asta, de confirmarea identitatii sale si a existentei intre oamenii aia.
Oare si-a dat seama de efectul pe care l-a avut asupra mea? Simt ca ma priveste desi nu pare foarte interesat de prezenta mea. Pentru prima data de cand l-am vazut ma simt trista. E un tren in care nu pot urca. Imi doresc atat de mult calatoria asta iar el merge in directia opusa. Iar eu inca nu pot alerga. La dracu, cat mi-as dori acum sa pot alerga.
Oare si-au dat si ceilalti seama de efectul pe care l-a avut asupra mea? Propria-mi intrebare imi rupe monologul si tresar nelinistita. Ma uit in jur, inventariez rapid reactiile si cuvintele pe care le-am spus in ultimele 10 minute si ma linistesc. Am fost banala. Nu si-a dat nimeni seama. Pentru prima data ma bucur ca am fost banala.
Imi continui sarguincios discutia despre vreme profitand de conversatia care ma tine la adapost si imi indeparteaza pentru moment atentia de la el. Desi nu e in campul meu vizual am senzatia ca ma urmareste. Intorc usor capul si ii surprind privirea. Fir-ar....., cum de am ajuns sa il simt?! Dintre toate persoanele din camera eu ii simt lui privirea! Are un magnetism pe care nu pot sa mi-l explic. Partenera mea de conversatie ma aduce din nou cu gandul la discutia noastra.
Ma intreb daca oare toti cei din jur duc o viata paralela in mintea lor asa cum o fac eu. Intr-un fel mi-ar placea sa cred ca nu. Sentimentul ca sunt speciala ma ajuta in momentele in care ma satur de mine. Iarasi ii simt privirea. Doamne, e un tren in care nu am cum sa urc. La ce ma gandesc. Nu are sens sa incerc sa il prind. Toate teoriile despre ce inseamna sa iubesti, despre importanta sentimentelor impartasite si necesitatea unui partener matur si disponibil emotional imi trec rapid prin minte. Stiu ca nu este pentru mine.
Ma priveste detasat, cu un zambet usor amuzat si incerc sa ghicesc la ce se gandeste. Gandul ca isi da seama de tot ce e in mintea mea ma nelinisteste si ma face sa tresar. Ma simt expusa iar sentimentul de vulnerabilitate ma face sa cobor privirea pentru a-i evita interogatoriul.
Toate semnalele de alarma se aprind in creierul meu si urla deznadajduite sa ma opresc. Trebuie sa imi scot din minte seara asta. Nu ma pot gandi la el. Ma uit pierduta in jur si ma rog sa reusesc sa imi canalizez toata atentia spre discutia despre vreme.
Pe drum spre casa incerc sa reiau in minte tot ce am discutat. Ma privesc in oglinda retrovizoare si imi dau seama ca imi lucesc ochii. Zambesc la femeia din oglinda si la ochii albastrii care privesc melancolic in zare. Imi place de ea. Pentru prima data dupa multe timp parca a revenit la viata. Stiu ca probabil nu o sa il mai vad vreodata si nici nu conteaza pentru ca e un tren in care nu pot urca.
Dar ar fi fost o calatorie al naibii de interesanta.......
Foto de aici
