Mă îndreptam spre bucătărie într-o după-amiază obișnuită, cu pașii leneși ai celui care nu mai așteaptă revelații de la prânz. Trecuse bine de ora meselor regulamentare, iar spațiul – altădată gălăgios, viu, invadat de recipiente și conversații – devenise aproape monastic. Doar două colege mai zăboveau acolo, ca niște supraviețuitoare ale rutinei.
M-am așezat la o masă separată, cu discreția cuiva care nu vrea să tulbure o ordine stabilită în absența lui. Deși ne împărțim același etaj în fiecare zi, chipurile lor îmi erau străine. O familiaritate absentă, cum se întâmplă adesea în birourile moderne: ne știm badge-urile, dar nu privirile.
Tăcerea a fost curând spartă de o conversație pe care n-am căutat-o, dar nici n-am putut să o ignor. Dialogul se derula între cele două: o doamnă de vârstă respectabilă, așezată cu fața către mine – și o tânără cu spatele întors, preocupată de un subiect care părea să o consume: părul.
Tânăra – cu șuvițe blonde, gene augmentate, unghii perfect construite – povestea despre un stilist rar, un artist capricios care lucra doar cu programare. Procedura semăna mai degrabă cu o liturghie seculară: câteva fire selectate, așezate cu grijă pe un suport de plastic, vopsite, uscate, apoi se reia operația, în cicluri aproape ritualice.
— Dar iți dă si cu spumă, nu? Intervine doamna doar ca să semnalizeze că este si ea acolo, prezentă, să pună o virgulă necesară în spovedania tinerei.
— Sigur! Și uite-așa obțin aceste șuvițe speciale..., spunea ea, cu un aer de satisfacție subtilă urmată de o concluzie nesolicitată dar fățișă: am foarte mult păr.
Un zâmbet s-a insinuat în colțul gurii mele, fără voia mea. Într-un mod straniu, îmi amintea de acele pasaje din Proust în care o simplă floare sau o prăjitură deschideau porți spre lumi interioare. Aici, însă, o șuviță vopsită devenea vehiculul prin care o identitate era afirmată.
— Și, arată bine tipul ăsta? – revine doamna mai în vârstă cu o curiozitate dezarmant de sinceră sau, poate, o expresie a plictiseli dintre doua înghițituri.
Urmează o pauză. Una dintre acele tăceri care spun mai mult decât replicile. Apoi răspunsul ca o concluzie vine tot de la cea care a pus întrebarea:
— A! Deci... genul rugbist, așa. Arata bine, clar!
Un verdict care părea să închidă orice dilemă estetică.
După o serie de alte detalii – despre spumă, textură, întreținere, conversația părea să se îndrepte firesc spre sfârșit. Doamna se ridică.
— Vrei cola?
— Nu, mulțumesc!
Apoi confesiunea se relansează, tânăra pierzându-se din nou în detalii despre păr, spumă, balsamuri, alifii și secrete ancestrale ale coafurii. Eu continuam să mănânc, ca un martor invizibil la o taină feminină pe care nici nu o căutam, nici nu o respingeam.
— Și...? De Paște unde mergi? Doamna face o ultimă incercare de a părăsi terenul arid al unei conversații cu sens unic.
— Nu știu... vedem ce idei are și sora-mea.
Într-un final, s-au ridicat și au părăsit bucătăria. Tânăra mi-a aruncat un „Poftă bună!” peste umăr, într-un gest politico-inerțial, cum facem cu toții, fără a mai aștepta vreun răspuns.
Am rămas singur. Prânzul meu, banal și tăcut, devenise martorul unei scene aparent anodine, dar care conținea, în esență, tot teatrul vieții contemporane: obsesia pentru imagine, nevoia de validare, conversația ca ritual și tăcerea ca refugiu.
Într-o lume în care toate se petrec în fugă, bucătăria de birou rămâne, iată, un spațiu de confesiuni necerute și revelații banale. Un loc unde, dacă asculți atent, poți auzi nu doar povești despre păr, ci și, poate, foșnetul unei umanități discrete, care încă mai caută sensuri în detaliu.
