duminică, august 23, 2015

Cu gandul la un tren...


Cand l-am zarit prima data stomacul mi s-a strans intr-o contractura placuta si familiara. Zambea. Ne-am salutat si mi-am imaginat ca imi zambeste doar mie. M-am surprins gandindu-ma cat de bine ar fi fost daca eram doar noi doi in camera.

M-a intrebat politicos ce fac. I-am raspuns precipitat, o replica banala pentru care m-am condamnat inca din timp ce o rosteam. Cum de nu am fost in stare sa ii spun ceva mai interesant. La dracu. Prima impresie conteaza iar eu am fost banala. Propriul sentiment de fastaceala m-a facut sa zambesc si sa ma bucur in sinea mea pentru asta. Imi place sa fiu fastacita, sa simt fluturi in stomac, sa rosesc si sa ma bucur se toate senzatiile unui nou inceput. 

Vorbeste rapid si pe un ton usor ridicat, parca vrea sa se asigure ca toti cei din jur il sesizeaza si ii valideaza prezenta. Nu imi dau seama daca o face natural, pentru ca asa este el sau joaca un rol.

Oare si-a dat seama de efectul pe care l-a avut asupra mea? Imi da senzatia ca face tot posibilul sa stea cat mai departe de mine si sa imi ignore prezenta. Cu toate astea si ochii lui si ai mei valseaza pe o melodie pe care o auzim doar noi doi. 
Si pentru prima data de cand l-am zarit ma simt trista. Pentru ca este un tren in care nu pot urca. Imi doresc atat de mult calatoria asta iar el merge in directia opusa. A pornit deja si cu fiecare secunda ce trece prinde din ce in ce mai multa viteza. Iar eu inca nu pot alerga. La dracu, cat de mult mi-as dori acum sa pot alerga!

Oare si-au dat si ceilalti seama de efectul pe care l-a avut asupra mea? Propria-mi intrebare imi rupe monologul si tresar nelinistita. Ma uit in jur, inventariez rapid reactiile si cuvintele pe care le-am spus in ultimele 10 minute si ma linistesc. Am fost banala. Nu si-a dat nimeni seama. De data asta ma bucur ca am fost banala.

Imi continui sarguincios discutia despre vreme profitand de conversatia ce ma tine la adapost si imi indeparteaza pentru moment atentia de la el. Desi nu e in campul meu vizual am senzatia ca ma urmareste. Intorc usor capul si ii surprind privirea. Fir-ar....., cum de am ajuns sa il simt?! Dintre toate persoanele din camera eu ii simt lui privirea! Are un magnetism pe care nu mi-l pot explica. Partenera mea de conversatie ma aduce din nou cu gandul la discutia noastra.

Ma intreb daca oare toti cei din jur duc o viata paralela in mintea lor asa cum o fac eu. Intr-un fel mi-ar placea sa cred ca nu. Sentimentul ca sunt speciala ma ajuta in momentele in care ma satur de mine. Iarasi ii simt privirea. Doamne, e un tren in care nu am cum sa urc. La ce ma gandesc. Nu are sens sa incerc sa il prind. Nu este pentru mine.

Ma priveste detasat, cu un zambet usor amuzat si incerc sa ghicesc la ce se gandeste. Sentimentul ca isi da seama de tot ce e in mintea mea ma nelinisteste si ma face sa tresar. Ma simt expusa si fara sa imi dau seama imi cobor privirea pentru a-i evita interogatoriul.


Toate semnalele de alarma se aprind in creierul meu si urla deznadajduite sa ma opresc. Trebuie sa imi scot din minte seara asta. Nu ma pot gandi la el. Ma uit pierduta in jur si ma rog sa reusesc sa imi canalizez toata atentia spre discutia despre vreme.

Pe drum spre casa incerc sa reiau in minte tot ce am discutat. Ma privesc in oglinda retrovizoare si imi dau seama ca imi lucesc ochii. Zambesc la femeia din oglinda si la ochii albastrii care privesc melancolic in zare. Imi place de ea. Pentru prima data dupa multe timp parca a revenit la viata. Stiu ca probabil nu o sa il mai vad vreodata si nici nu conteaza pentru ca e un tren in care nu pot urca.

Dar ar fi fost o calatorie al naibii de interesanta.......


luni, august 17, 2015

Ce vrei cand nu stii ce vrei


       Ati avut vreodata senzatia ca parca cu cat va imaginati mai mult cum ar trebui sa va fie viata, cu atat realitatea difera de scenariu atunci cand se intampla? Eu da. 
Si ma intreb constant daca teoriile alea cu "vizualizatul lucrurilor pe care ti le doresti pentru a le ajuta sa se intample" la mine functioneaza pe dos.
       Cand vreau poezie, primesc pe tava o portie mare de proza.
       Cand zic ca m-am saturat si ma hotarasc ca vreau proza, surpriza – ma trezesc cu poezii de imi fuge pamantul de sub picioare.
       Cand vreau sa iubesc, parca nu se aliniaza planetele sa imi iasa in fata un suflet care sa ma faca sa tresar.
       Cand nu mai vreau nici dragoste, nici fluturi in stomac, nici orice alta variatiune de sentiment ce macar se aproprie de iubire, ghinion – din dreapta apare Fat Frumosul blond cu ochi albastri si zambet strengaresc iar din stanga varinata bruneta cu privire patrunzatoare si un vino-ncoa de ti se taie genunchii.
       Si tin’te atunci! 
       Ce faci? 
       Ca tu nu vrei. 
       Esti in ziua aia in care vrei liniste si pace. 
       Si stai si analizezi. 
       Si te gandesti serios daca undeva in univers, o forta superioara isi petrece zilele plictisindu-se si te-a transformat pe tine in jucaria preferata. 
       Mai tineti minte scenele alea din Matrix cand omuletul din spatele calculatorului modifica realitatea asa cum dorea? Asa iti imaginezi si tu ca se distreaza cineva cu mintea ta.
       Si atunci hotarasti ca nu e bine ce faci, ca trebuie sa vrei. 
       Si stai; si te chinui; si te dai peste cap; si intr-un final glorios, cand aproape pierzi orice urma de speranta ca subconstientul tau va raspunde si va face asa cum iti propui tu, se intampla. 
       Vrei! 
       Iti vine sa sari in sus de fericire. Esti pregatita.
       Te uiti in dreapta si, cand esti aproape gata sa o iei la fuga spre strengarul cu ochi albastri sa ii spui noutatile, stupoare. A disparut. Nici macar in departare nu ii mai zaresti silueta. Al naibii contratimpul asta. 
       Nu-i bai! Iti indrepti tacticos atentia spre stanga. Oricum intotdeauna ti s-au parut mai interesanti brunetii. Il vezi undeva in zare si iti creste inima de bucurie. Te-a asteptat. Te aproprii usor de el si il bati pe umar.

-          Hei, sunt eu. Hai sa o luam de la capat. Imi pare rau ca am fost nesuferita ultima data cand am vorbit. Acum m-am schimbat. Vreau.
-          Imi cer scuze dar nu va cunosc. Cine sunteti si ce vreti sa spuneti prin “vreau”.
-          Aaaaa, imi pare rau. V-am confundat. Am crezut ca sunteti…..de la spate semanati….
-          Nicio problema. Sper sa il gasiti pe cel pe care il cautati.
-          Da, si eu....
       Si uite asa, povestea o ia de la capat. 
       Acu ca vrei poezie, ti-e servita pe masa o portie zdravana de proza. 
       Si te pui pe un ras zgomotos. Razi de tine, de viata, de lume si de astrele care nu se aliniaza cand trebuie.
       Si te intrebi ce ar trebui sa vrei cand nu stii ce vrei. 
       Poate ca ar fi mai bine sa nu mai vrei deloc sau sa vrei si proza si poezie in acelasi timp. 
       Cine stie....

luni, august 03, 2015

Ce ar fi fost daca...



Din cand in cand isi intorcea privirea de la ochii ce parca ii sapau in cele mai ascunse cotloane ale sufletului si asculta marea. Jumatatea asta de ora nu era ceea ce se asteptase. Zgomotul valurilor ii aducea aminte unde este, cu cine si de ce. Si-ar fi dorit sa poata da timpul inapoi si sa spuna Nu
Timpul o invatase sa fuga de situatiile care urmau sa se termine invariabil cu un „ce ar fi fost daca”.
Luna iesise dintre nori si desena pe luciul apei o poteca argintata iar mirosul de sare....mirosul de sare o facea sa isi doreasca sa ii poata spune ce ii trecea prin minte in momentul ala. Sa riste si sa se arunce in „povestea ce nu avea sa fie” asa cum se aruncase cu cateva ore mai devreme in valurile marii - libera, fara restrictii si bucurandu-se de fiecare moment.  
Erau deja de ceva vreme in coltul acela de plaja si, desi era clar o situatie de „ce-ar fi fost daca”, ii parea rau acum ca ii spusese ca nu ii poate da mai mult timp.

- Simt ca trebuie sa te vad. Nu stiu sa iti explic de ce, dar am asa o senzatie ca trebuie sa te intalnesc. Iti cer doar jumatate de ora.
- Ok, ca sa scapi de senzatie, iti dau jumatate de ora. Mai mult nu pot.
- Mai mult nu iti cer. Asteapta-ma, ajung cat de repede pot.

Cat l-a asteptat se mai si intrebase daca e bine ce face. Da, se plictisea si poate ca timpul petrecut cu acest strain ar fi scos-o un pic din rutina. Cu toate acestea, intalnirea cu el era tot ceea ce isi jurase ca nu va face niciodata. „Ce tie nu iti place, altuia nu-i face. Invatase asta intr-un mod pe care prefera sa il uite. Nu era doar un motto pe care il arunca in fata cand vroia sa scape de ceva ce nu ii placea. Stia ca intr-un fel ea nu are nicio vina, e singura, nu trebuie sa dea socoteala nimanui. Dar el nu era. Iar ea stia asta si desi era vorba doar o cafea nu reusea sa scape de sentimentul ca face ceva rau. 

Oare de ce a insistat sa o cunoasca. O poza nu iti spune mai nimic despre un om. Ce o fi citit in ochii ei de isi doreste atat de mult sa ii vada de aproape. Mai bine ii spunea ca a intervenit ceva si nu mai poate iesi. Oricum e o poveste ce se va termina inainte sa inceapa.

-Iti multumesc ca ai acceptat sa ne vedem. Stiu ca nu poti sta mai mult, a trecut deja jumatate de ora.
-Aaaa, da, a trecut timpul, e momentul sa......
-Mi-as fi dorit sa putem.......
-Si eu.

Chiar si-ar fi dorit. Pentru prima data dupa foarte mult timp isi dorea cu adevarat. Au urcat in tacere in masina si au pornit spre locul in care era ea cazata. In timp ce se indrepta spre camera si se intreba oare cat timp va fi bantuita de „ce ar fi fost daca” ii zburau prin minte franturi din conversatia ce ar fi putut sa fie:

- Nu trebuie sa pleci nicaieri, am mai mult de jumatate de ora, ti-am zis atat doar asa, nu stiam ce o sa fie.
- Stiu. Am stiut asta de cand am vorbit, dar nu a contat. Am vrut sa te vad oricum. Trebuia sa imi dau seama daca esti tu.
- Daca sunt eu, ce?
- Nu ce, cine.
- Cine, atunci?
- Stii si tu, nu trebuie sa intrebi.
- Da stiu, dar mi-ar fi placut sa te aud spunand-o.
- Nu pot..as vrea sa iti...., da nu....
- Stiu, am stiut si eu de la bun inceput. De asta ti-am si dat doar jumamate de ora.
- De asta nici nu ti-am cerut mai mult.


“Si a gasit-o printre miile de oameni indiferenti. 
I-a zarit mai intai ochii (...) cu luminile calde si moi. 
S-a cutremurat pana in temeliile fiintei lui, ca si cand i s-ar fi lamurit fulgerator toate misterele vietii. Apoi li s-au incrucisat privirile si din uimirea ei a inteles ca si ea l-a recunoscut, desi nu l-a mai vazut niciodata.”
- Liviu Rebreanu, Adam si Eva

Imaginea de aici

Corespondenti speciali - Special Correspondents (2016)

Daca va place Ricky Gervais, umorul britanic, BBC sau alte chestii dintr-astea ar trebui sa vedeti si acest film.