joi, august 21, 2014

10 semne ca te afli in Florenta

Am observat ca genul acesta de titluri, cu numere, sunt la moda acum. Dar el este o gluma. Nu sunt zece, sunt nenumarate semnele de circulatie 'vandalizate' in stil street art, care au devenit deja un simbol al Florentei. 


Apropos de simboluri si orase.
De la Berlin te intorci cu Ampelmann-ul semafoarelor imprimat pe genti, sacose, si alte suveniruri..







In mai putin de o saptamana de stat la Istanbul realizezi ca imensa metropola este perfect sintetizata in logo-ul sau. Regasesti aceasta imagine de la brelocuri si magneti de frigider, pana la stalpii de tramvai si tomberoanele de gunoi.


In Florenta ajungi sa iubesti sigla care reprezinta un crin. Legenda spune ca inainte de a fi acolo orasul, intre cele 7 coline se afla un camp cu crini. Auzind aceasta poveste de la un localnic, mi-a incoltit in minte intrebarea oarecum fireasca de 'mandru ca sunt roman': orasul meu, Bucurestiul, ce sigla are?

Si pentru ca nu mi-am amintit nimic, m-am gandit in continuare ca poate ea inca nu exista. Si prin nu stiu ce imprejurare absurda, daca as fi eu in postura de a o concepe, ce as simboliza?
Flori emblematice? Mmmm, care? Nu, cu siguranta nu florile caracterizeaza Bucurestiul. Atunci ce? O oaie? ...Gandindu-ma la legenda ciobanului Bucur.

Am intors-o pe toate partile si tot la oaie am ramas. Pentru ca noi, bucurestenii asta stim, acesta este campul nostru cu crini sau lalelele care ne definesc. Legenda noastra.

Poate ca nu sunt primul care a gandit astfel. La urma urmei tot noi, cei de pe malurile Dambovitei, am fost in stare sa dam aproape un milion de euro pe o frunza  pentru turism (10 Euro pe Shutterstock) si 1,5 milioane euro pentru sigla ANAF.
Google ne poate raspunde, deci: oaie+bucuresti=...loading...street art.

Iar aici cercul se inchide, pentru ca despre semnele de circulatie din Florenta am vrut sa va vorbesc.
Facusem si poze :(

Dar am gasit ca o face cineva mai bine ca mine, in engleza, aici: http://www.actoftraveling.com/2013/05/street-art-florence-traffic-signs/

miercuri, august 20, 2014

Inapoi in timp pana in 2014

Nu poti sa asculti toata ziua doar Pharrell! Si uite asa prin research-urile mele pe YouTube am dat de piesa asta. Totul te trimite in anii 80. Dar ce-i cu Fordul ala Tourneo model 2008 in decor?

Piesa asta are un chelchesoz care cred ca o va aduce curand in prim planul radiourilor FM si al televiziunilor de gen. Asta daca nu cumva este deja, pentru ca nu ascult, nu ma uit.

Este din 2014 iar Kiesza are o biografie interesanta: nascuta in 89 la Calgary, cu radacini prin Norvegia, inrolata in marina regala, a compus si pentru Rihanna sau Kylie Minogue. De urmarit!

marți, august 19, 2014

Fuste

Daca te plimbi vara prin centrul Florentei nu ai cum sa nu te uiti dupa fuste. Asa am observat picioare lungi, tinere, frumoase, bronzate dar sa nu divaghez, vreau sa va povestesc chiar la propriu despre: fuste. Pentru ca o anumita croiala foarte sexy poate fi intalnita des anul acesta.
In cuvinte ingineresti ar suna cam asa: materialul se petrece in fata iar in locul unde se produce petrecerea (din nou, la propriu!) fusta era un pic mai scurta, lasand impresia ca este usor ridicata. Picul asta dezvelea un centimetru in plus picioarele purtatoarei si tocmai unde, in fata! Un centimetru in minus acolo si o tona de imaginatie in mintea barbatilor.

M-am hazardat sa intru in astfel de detalii pentru ca prin Bucuresti incidenta acestui model de fusta este ca si inexistent, fata de Florenta unde pana si un profan ca mine si-a putut da sema ca deja este un 'trend'. Pentru ca nu am citit reviste glossy destule si nu cunosc limbajul, m-am gandit sa ilustrez cu o imagine si astfel am gasit-o pe cea de sus. Am fost surprins sa vad ca genul gasit, eu cautand in Google dupa imagini, este chiar de la Milan Fashion Week 2013, unde Armani prezenta colectia primavara/vara 2014. Acum nu va ganditi ca pe langa mine treceau doar posesoare de vestimentatii Armani, insa fustele pe care le purtau, fie ele mai scumpe sau mai ieftine, cu dungi, colorate sau alb negru, aveau mai toate acest detaliu de croiala in fata.

Am un feeling ca in primavara 2015 (dupa ce au trecut soldurile prin capitalele europene) vom savura cu ochii mintii si in Bucuresti 'ultimele tendinte' in moda fustelor de vara.

joi, august 14, 2014

Despre mahnire si alti demoni




“Depresia  este punctul nevralgic al iubirii. Pentru a fi fapturi care iubesc, trebuie sa fim fapturi care pot cadea prada disperarii din cauza unei pierderi, iar depresia e mecanismul acelei disperari. Cand se instaleaza, degradeaza eul si, in cele din urma, eclipseaza capacitatea de a da ori de a primi afecţiune.
[...] Ea distruge nu numai legatura cu ceilalti, ci si capacitatea de a fi impacat cand esti doar cu tine insuti. Iubirea, chiar daca nu are rolul de a ne pazi de depresie, este ceea ce protejeaza mintea si o apara de sine. [...] Singurul sentiment ce ramane in aceasta stare lipsita de iubire este lipsa de importanta. Viata e impovarata de mahnire: indiferent ce facem, in cele din urma murim; fiecare dintre noi e prizonierul singuratatii intr-un corp de sine statator; timpul trece, iar ceea ce a fost nu va mai fi nicicand. Durerea este prima traire a neputintei in fata lumii si nu ne paraseste niciodata”.

Am citit acest pasaj in cartea lui Andrew Solomon „Demonul amiezii. O anatomie a depresiei“. Si m-am simtit ciudat. M-am simtit ca si cum cineva mi-a atins inima si mi-a spus: stiu ce gandesti, stiu ce simti, stiu ca si pe tine te bantuie cineva.

Am avut ocazia in ultima perioada sa ma gandesc mult la demonii mei. La cine sunt, ce vreau, ce, pe cine si cum iubesc si urasc. La ce vor ei de la mine. Demonii. Vor sa ma doboare sau vor sa ma inalte? Sa plang sau sa rad? Pentru ca stiu ca sunt parte din mine.

Demonii astia pe care nu reusesc sa ii descriu in cuvinte, care nu capata forma, stau cuminti in umbra pana cand apare soarele. Si atunci, cu cat e lumina mai puternica, cu atat capata si ei o forma mai clara. Iar cand le realizez prezenta ma paralizeaza. Pentru ca stiu ca sunt ai mei si ca oricat de mult, de repede sau de departe as alerga nu pot scapa de ei. Ma insotesc fara sa imi ceara voie.

Pe unul dintre ei l-am prins si l-am intrebat cum il cheama.

-“Mahnirea”, mi-a raspus fara sa ma priveasca in ochi.
 - Si ce vrei de la mine?
- Eu, nimic. Ce vrei tu de la mine, de ce m-ai prins, de ce vorbesti cu mine?
- Vreau sa fiu lasata in pace. Sa nu ma mai alergati, tu si ai tai, sa ma lasati sa traiesc!
- Oh, dar asta e simplu; trebuie doar sa ne arati ca asta vrei.
- Pai cum sa fac asta? Cu cat incerc sa va inteleg, cu cat alerg mai repede si mai departe de voi, cu atat ma urmariti mai mult!
- Pe mine cum m-ai prins?
- Nu stiu, nu m-am gandit foarte mult la asta si la tine. Pur si simplu te-am prins.
-Vezi, asta este raspunsul pe care il cauti. Nu mai alerga. Nu te mai gandi la noi. In momentul in care nu te vei mai simti urmarita, nu vei mai fi.
- Hmm, nu te cred. Nu poate fi atat de simplu. Ma gandesc de mult la voi, inca de pe vremea cand nu alergam. Si erati tot acolo. Mai slabi, mai palizi, mai cuminti insa va simteam prezenta langa mine. Va simteam pe toti. Stiam ca imediat ce veti avea ocazia o sa apareti si o sa ma obligati sa fug.
- Pai da, pentru ca te gandeai la noi. Nu este de ajuns doar sa nu alergi. Trebuie sa uiti de noi.
- Sa va uit....doar atat, sa nu mai alerg si sa va uit?....mda, sa va uit....


Si atunci i-am dat drumul si am lasat-o sa plece. Pe ea, pe Mahnire. Si m-am oprit. Si nu ma mai intreb ce vor ei de la mine. Demonii. Daca vor sa ma doboare sau vor sa ma inalte. Sa plang sau sa rad. Pentru ca ii prind rand pe rand, vorbesc cu ei si apoi le dau drumul sa dispara. Ii uit. 

Da, uneori uitarea inseamna fericire.

miercuri, august 06, 2014

Rezonanta



Cand treci printr-o trauma afectiva incepi sa devii mult mai receptiv la lumea inconjuratoare. 

Obsesivul “de ce” din mintea ta incearca sa caute raspursuri in cele mai simple lucruri din jur. Brusc, citatele care pana de curand iti pareau cuvinte goale, aruncate de oameni care nu au de facut nimic mai bun cu timpul lor decat sa imprastie in lume vorbe motivationale, parca incep sa capete sens. Si nu te mai deranjeaza. Din contra, te hranesti cu ele. Nevoia de a opri acel “de ce” te impinge sa explorezi. Sa cauti raspunsuri. Sa gasesti un sens.


Senzatia ca nu mai esti stapan pe propria constiinta si ca mintea si imaginatia ta ti-au devenit cel mai mare dusman devin coplesitoare.

Te simti ca intr-un carusel rapid din care nu poti vedea cu claritate ce se intampla in jurul tau.  In minte iti rasuna versurile alea obsesive “so wake me up when it’s all over, when i’m smarter when i’m stronger”.


Si la un moment dat te opresti. Brusc, fara sa iti dai seama ca de fapt nu mai esti in miscare, te-ai oprit. In primul moment nu realizezi ce ti se intampla. Esti atat de obosit si de obisnuit cu miscarea si zgomotul incat te sperie linistea. Apoi linistea devine confortabila. Esti ca un copil care invata sa mearga. Te bucuri de soare, de lume, de culori, de viata. Te-ai oprit. 

Ai senzatia ca iti lipseste ceva insa nu reusesti sa iti dai seama ce.  De ce oare?...si atunci realizezi. Iti lipseste “de ce-ul”. Obsesivul “de ce” din mintea ta care incearca sa caute raspunsuri in cele mai simple lucruri din jurul tau a disparut. 

Brusc, citatele alea incep sa isi piarda iar din sens. Si nu te mai hranesti cu ele. Te hranesti cu tine, cu propria ta persoana si cu propriile tale ganduri. Si nu mai cauti sens. 

Poza de aici

Corespondenti speciali - Special Correspondents (2016)

Daca va place Ricky Gervais, umorul britanic, BBC sau alte chestii dintr-astea ar trebui sa vedeti si acest film.