No love, no light, no end in sight


Zilele trecute cineva m-a intrebat ce e cu "ata aia rosie" pe care o port la incheietura. I-am raspuns fara sa cuget prea mult: "E un talisman pentru noroc in dragoste. Pana acum n-a functionat".

In clipa cand am zis asta, m-a cuprins un ras homeric. Nu isteric, ci homeric. Am ras aproape 5 minute pentru ca mi-au trecut prin fata ochilor, intr-o singura zbatere de geana, ultimii ani in care dragostea mi-a trantit usa-n nas exact atunci cand as fi avut nevoie de mai multa sustinere.


Si, daca aveti rabdare, o sa va spun si de ce am ras. O sa va spun o poveste despre mine si despre cum am ajuns sa nu-mi mai fie frica de nimic, in afara de Dumnezeu (si de mama). :)

Prin 2009, i-am marturisit tipului cu care ma vedeam ca ma bate un gand sa-mi dau demisia si sa incerc sa fac oaresce activitati pe cont propriu. El s-a uitat la mine cu un aer ingaduitor, asa cum te uiti la un copil care iti zice ca vrea sa se faca astronaut sau... musafir, si mi-a raspuns: "Ei, lasa, ca daca mori de foame iti dau eu un blid cu mancare." Nu stiu, poate ca intentia lui a fost buna, dar exprimarea a lasat de dorit, asa ca eu am tacut si am facut o insemnare in carnetelul mental cu coperte negre (care ulterior i-a fost fatala).

O perioada am renuntat la "iluziile mele care le-am avut", dar apoi m-am apucat sa-mi planific serios evadarea, asa ca am economisit bani, am urmat niste cursuri si, in toamna lui 2011, mi-am anuntat iubitul (da, altul) ca o sa-mi dau demisia. Nu a parut sa se impotriveasca si nici nu a reactionat in mod deosebit cand, intr-o seara, i-am spus ca in sfarsit infaptuisem evenimentul. Dar, in acel weekend, in timp ce stateam pe canapea si ne uitam la un film, mi-a spus din senin: "Cred ca mai ai timp sa te intorci la aia si sa-i rogi sa te primeasca inapoi. Ai innebunit, cum sa-ti dai demisia in vremurile astea?"

Say what?! Ce s-o mai lungim, m-a parasit. Degeaba i-am explicat ca am un plan, ca am bani pusi deoparte, ca sunt deja in negocieri... El era un corporatist pana in maduva oaselor, nu putea avea o iubita freelance si cu asta basta! Daca nu mai eram manager, nu mai eram reliable.

Asa ca in octombrie 2011 am ramas fara iubit si, pentru prima oara, fara un job stabil. Prietenii mi-au zis "Bravo, dar noi n-am avea curaj sa facem asa ceva". Mama a plans. Proprietareasa m-a intrebat daca o sa-mi pot plati chiria. Pisica mea a facut o eczema si eu mi-am spart o masea (asta din categoria "cheltuieli care pica exact cand trebuie").

Mi-am petrecut primele zile de singuratate libertate in parc. Era o vreme excelenta, calda, cu soare, iar eu stateam ore in sir pe o banca, nauca si neobisnuita cu lumina de la ora 11 dimineata sau 3 dupa-masa. Ma plimbam pe malul lacului si ma uitam la apa aia murdara de parca era Oceanul Atlantic. Am dormit, am mancat, am alergat. Nu am plans nici macar o data, caci nu aveam timp.

Dupa 15 zile am semnat primul meu contract pe cont propriu. Am venit cu el acasa si nu am avut cui sa i-l arat, nu m-a strans nimeni in brate si nu m-a felicitat. M-am simtit singura si mi-a venit sa plang, dar nu aveam timp de prostii. Am ciocnit un pahar de lapte cu Missy si m-am pus pe munca.

Timpul a trecut si dragostea mi-a trantit usa in nas in toate modurile posibile, ori de cate ori am incercat sa o invit pe la mine. Insa nu am avut timp sa plang, pentru ca am fost ocupata sa inchei contracte, am atras clienti, am castigat bani, am aparut la televizor, am tradus carti, am vorbit in public si, culmea!, am ajuns sa lucrez si la multinationala, spre entuziasmul ex-iubitului corporatist care s-a declarat dispus, in marinimia lui, sa ma reincadreze la ratingul A++.

Numai ca eu... eu...

Eu acum sunt o alta femeie. O femeie care s-a aruncat cu capul inainte dar care nu a cazut in cap. O femeie care si-a realizat un vis fara ajutorul unui barbat, fara banii unui barbat, fara sustinerea unui barbat, fara siguranta unui camin unde o asteapta un barbat.

Cred ca am facut ceva exceptional sau ca sunt speciala? Nu. Sunt doar mai disciplinata.

As fi preferat sa ma incurajeze cineva in zilele si noptile cand asteptam cu infrigurare sa-mi intre banii de la un proiect? Da.

Ma bucur ca nu am avut cui sa-i iau un cadou dragut cand mi-au intrat banii? Nu.

Am devenit mai detasata si mi-a scazut toleranta la bullshit? O, da!

Imi mai este frica de singuratate sau ca o sa mor de foame intr-un sant daca nu am un sot si un job stabil? HAI, NU MA FACE SA RAD! :))

Cred ca este foarte posibil sa imbatranesc singura si inconjurata de pisici? Da. Si ce daca? Nu e mai rau decat sa imbatranesc langa un barbat care nu are incredere in mine si in visele mele si nu intelege ca intotdeauna imi calculez riscurile.

Deci, dragul meu, fii fanul meu numarul 1 si eu o sa fiu majoreta ta. O sa-ti calc camasile si n-o sa mori de foame daca nu o sa fii gelos aiurea ca ma intalnesc cu un client la 7 seara. In loc sa frec podelele, o sa angajez o femeie de serviciu, iar pe tine o sa te invit in parc si, la intoarcere, o sa-mi pun pantofii cu toc desi nu mai plecam nicaieri. Si nu o sa te bat la cap cu orice prostie, pentru ca m-am obisnuit sa petrec mult timp in tacere si m-am dezobisnuit sa ma plang de toate nimicurile. O sa iti fac viata frumoasa pentru ca asa vreau eu, nu pentru ca am nevoie de tine - si vei vedea ce usurare este sa nu depinda fericirea mea de tine. Si daca o sa ma parasesti pentru ca am lucrat intr-un weekend sau pentru ca mi-am dat demisia dintr-un loc unde mor zilnic cate putin, n-ai inteles nimic.

Poate ca uneori viata este "no love, no light, no end in sight". Dar pentru mine continuarea este intotdeauna: "But I hope, I pray and I will fight". Intotdeauna!

Imagine si versuri din videoclipul Hurts "Miracle".